D E O C A M D A T Ă

Deocamdată verşi

rotocoale de fum

pe buza lucioasă

- a ceştii de cafea -

când perna e încă umedă;

Deocamdată ştii

că oglinda e prea mică pentru

amândoi,iar vara

abia c-am înghesuit-o

în cămaşa de noapte;

Deocamdată uiţi

să-mi cer să plec

când aduni

-în halat şi papuci-

piesele tablei de şah;

Deocamdată eşti Tu

şi sînt Eu; Mai apoi

vom îmbătrâni unul spre altul

-confundându-ne iremediabil-

în acelaşi contur.

GÂNDIND LA NICHITA

Cum altfel e mai ușor să te smulgi
din “ființa auzită a secundei”
decât în chip de pasăre?...
Înotul vertical al aripilor perechi
aruncă în vidul oval dintre bătăi
salturile stacate ale clipelor:
diezi, bemoli, trioleți și acorduri minore
se înghesuie nebunesc spre marginea clapelor,
spre trambulinele răsucite în jos,
sfârșind strivite în simfonia frenetică a buricelor .
Prin volutele conectate ale clepsidrei care se ridcă
între mine și tine, între ieri și azi,
nisipul se împuținează treptat...
De acum nu ne mai uităm în jos,
pentru că știm că în impulsul aripilor noastre
am spart și ultima sticlă, iar dincolo de ea
timp abia dacă a mai rămas...

I S P Ă Ș I R E

rădăcini osificate pe conturul tastaturii
clămpănind din coji carminate violent și colțuros
cordoane de vene proeminente înlănțuind
în consistența lor inextricabilă
pistrui închegați în suprafața tegumentului
prăfos și uscat din cerul solzos al palmelor
scorburi pântecoase spiralate înnodând articulațiile vreascurilor
iremediabil înșurubate în carnea brațelor
conturul frisonant al buzelor
pereche de răni închizându-se înspre înafară
trâgând după ele în îmbrățișarea lor cleioasă
cerașaful încrețit al obrazului malaxându-se
în cicatricea strâmtă și vermiformă
rămasă în urma intervenției tale chirurgicale nereușite...
...Mi se pare cumplit să îmbătrânim împreună...

CONSULTAȚIE (într-un act)

Poftiți,
spuse zâmbetul înfășurat în halat...

Ce sens ar avea să vă pun un diagnostic?
Mai bine facem o evaluare și apoi vă vorbesc despre mine...
Fiți fără frică, nu vă deschidem decât dacă e nevoie...

Mai întâ voi iradia prin capilare spre mușchi
prin fibrele conjunctive, până la bolta osoasă a celulelor stelate
unde pentru o clipă veți deveni transparentă...
Nu veți simți nimic,
transparența e doar o formă a luminii interioare...

Aveți câte un fetus cimentat în fiecare organ.
E prea târziu să intervenim,
vor crește spre interior, atât cât e nevoie...

Se aude un zgomot suspect când pășiți?
Ovarul stâng și-a abandonat funcțiile și a urcat mult,
până spre coaste,
e plin cu aer și se cionește în mers de pericard-
în uter reverberează doar ecoul...

Aveți palpitații?...Nu e de mirare,
o inimă normală pompează cam cinci litri de cuvinte pe minut,
dar cuvintele dumneavoastră sunt albastre, tumefiate,
s-au dezoxigenat de o vreme
și se sufocă în perechi, înainte de a atinge plămânii...

Tușiti mult?...Evitați să respirați adânc...
Aerul din ziua de azi e tot mai poluat cu speranțe...
E mai indicată o mască permanentă de sticlă...

Tumoarea de pe cord s-a amplificat și ea:
aveți un ciorchine aglomerat de vise, chiar aici...
se vede cu ochiul liber...
Nu e malign, și totuși nu putem interveni,
trebuie să lăsăm lucrurile să-și urmeze cursul firesc,
la fiecare strângere de inimă se va resoarbe câte un bob...

Vaccin nu pot să vă administrez,
nu puteți tolera încă un corp străin,
fiecare organ al dumneavoastră e deja locuit...
Vaccin pot primi doar oamenii perfect sănătoși...

Vă vine să plângeți...Retineți-vă lacrimile...
Conțin săruri acide care dizolvă cu ușurință depunerile de amintiri...

Capul sus, nu e totul compromis încă!...

Ușa se inchide-
Poftiți, ocupați loc și incepem imediat...

ONE SINGLE BREATH



Inspiri...

Ți se pare că ai reușit să pui lumea între pranteze
că prin venele tale aceeași noapte vi s-a scurs
unisensual
și că până la urmă v-ați întâlnit
la același capăt al clipei
singurul care contează de fapt...
Aici între coastele tale-paranteze de ceară
ai uitat cu totul cum e să arunci cuvinte fără umbre
să țipi pentru că nu mai vrei să fii auzită
să-ți spiralezi genele în chip de îmbrătișare chinuită
doar pentru ca timpul
- în care noi, cadavrele, stăm înfipți cu toții - să amuțească...
Dar ai uitat
și aici ascultă-mă cu atenție ai uitat și să te mai încumeți
să zbori...
De fapt ai uitat chiar și gustul sângelui lemnos
țâșnind de sub unghiile încremenite în buza ferestrei
și durerea genunchilor-coardă, torsionați sub presiunea corpului
curbat intrauterin
visându-și clipa lansării în eter...
Ai uitat că aripile și sternul sînt crucea ființei tale
și te-ai lepădat ca un apostol păcătos de Dumnezeul tău fabricat...
Și ai uitat că în toate versurile pe care tocmai le-ai scris
ați îmbrăcat împreună același corset
al personajelor dintr-o poveste recurentă
suspendată între parantezele răsuflării tale
și că existați
tocmai pentru că nimeni nu va putea să vă rescrie vreodată
și pentru că în strădania de a îmbătrâni unul spre celălalt
v-ați pierdut umbra...

Expiri...
Un zâmbet îți spânzură de colțul buzelor...
Prin cercuri de fum
cămașa lui și ultima țigară...