Cum altfel e mai ușor să te smulgi
din “ființa auzită a secundei”
decât în chip de pasăre?...
Înotul vertical al aripilor perechi
aruncă în vidul oval dintre bătăi
salturile stacate ale clipelor:
diezi, bemoli, trioleți și acorduri minore
se înghesuie nebunesc spre marginea clapelor,
spre trambulinele răsucite în jos,
sfârșind strivite în simfonia frenetică a buricelor .
Prin volutele conectate ale clepsidrei care se ridcă
între mine și tine, între ieri și azi,
nisipul se împuținează treptat...
De acum nu ne mai uităm în jos,
pentru că știm că în impulsul aripilor noastre
am spart și ultima sticlă, iar dincolo de ea
timp abia dacă a mai rămas...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu