C I O R N E

Capul meu îl poartă pe umeri
toate femeile înghesuite
în stația de metrou:
o mare ondulată de ciorne
cu câte-un cavou
căscat între sâni.

Au împânzit peroanele cu nările lor umflate, așteptând,
și de-atâta tăcere
le-au năpădit aripile mele
peste tot:
le-au ieșit prin încheieturile palmelor,
câte două, îndeajuns să leviteze
seismograma degetelor pe coala nouă.

Alte aripi au spart melcul urechii
și s-au prelins,
după efort,
îmbrățsând stins platoșele umerilor.

Pentru retină
mi-a mai rămas câte-o pană;
le-am dat-o s-o taie vertical,
în echitabilă împărțeală felină.

Toate m-așteaptă zilnic
să-mi iau aripile înapoi
și să le curăț furourile de litere;
și mă privesc cu iriși împănați și goi
cum alunec, în șina mea, scârbită și mutilată,
fără să mă gândesc
să le deschid vreodată
ușile...