Cândva, demult,
când eram zborul tău,
când îmi explicai „totul”
prin cuvinte,
când libertatea-de-mine
prelungea suspensia dintre secunde,
când mă doreai
cum vrea moartea un om și omul viața,
când mă încredințai
că atunci când s-ar
alinia
secunda mea cu secunda
ta
timpul ar suna
încontinuu
iar liniștea s-ar așeza de tot între
piepturile noastre,
când știam amândoi că moartea nu mai are glas,
Atunci mi-am omorât
sufletul