ONE SINGLE BREATH



Inspiri...

Ți se pare că ai reușit să pui lumea între pranteze
că prin venele tale aceeași noapte vi s-a scurs
unisensual
și că până la urmă v-ați întâlnit
la același capăt al clipei
singurul care contează de fapt...
Aici între coastele tale-paranteze de ceară
ai uitat cu totul cum e să arunci cuvinte fără umbre
să țipi pentru că nu mai vrei să fii auzită
să-ți spiralezi genele în chip de îmbrătișare chinuită
doar pentru ca timpul
- în care noi, cadavrele, stăm înfipți cu toții - să amuțească...
Dar ai uitat
și aici ascultă-mă cu atenție ai uitat și să te mai încumeți
să zbori...
De fapt ai uitat chiar și gustul sângelui lemnos
țâșnind de sub unghiile încremenite în buza ferestrei
și durerea genunchilor-coardă, torsionați sub presiunea corpului
curbat intrauterin
visându-și clipa lansării în eter...
Ai uitat că aripile și sternul sînt crucea ființei tale
și te-ai lepădat ca un apostol păcătos de Dumnezeul tău fabricat...
Și ai uitat că în toate versurile pe care tocmai le-ai scris
ați îmbrăcat împreună același corset
al personajelor dintr-o poveste recurentă
suspendată între parantezele răsuflării tale
și că existați
tocmai pentru că nimeni nu va putea să vă rescrie vreodată
și pentru că în strădania de a îmbătrâni unul spre celălalt
v-ați pierdut umbra...

Expiri...
Un zâmbet îți spânzură de colțul buzelor...
Prin cercuri de fum
cămașa lui și ultima țigară...